Intr-o frumoasa dimineata de vineri, mai exact 12 iunie, in drum spre locul de munca (nush de ce…dar mereu ma pocnesc tot soiul de ganduri, numai in drum spre serviciu
) uitandu-ma la cei din jurul meu, imi si imaginez ce gandesc
Aglomeratie, de fapt super-aglomeratie, pasesc sfios in metrou, si ma uit la expresiile fiecaruia.
O doamna draguta, trecuta de 30 de ani, sta jos si se uita la mine, are fata vesela (pe chipul ei se poate observa cu usurinta bucuria din suflet). Oare la ce se gandeste? Sau ce simte in momentul asta, de e asa de vesela
La randu-mi fara sa-mi dau seama, ii zambesc si parca zambetul larg ii incununeaza fata si mai mult.
Imi rotesc capul, in dreapta mea e o tipa cu ochelari pe care o vad zilnic…Se uita la mine si da cuviincios din cap. Desi nu ne cunoastem, nu ne-am scos nicio vorba macar o data, ne stim dupa chip si expresie). Langa ea sunt multi domni cu castile pe urechi. Ei stau cu ochii-n jos si afundati in gandurile lor. Nu sunt atenti la nimic ce se petrece-n jurul lor
.
In partea stanga, o puzderie de fete nemaintalnite. Ma uit, se uita si isi pleaca chipurile (de zici ca nu ar dori sa-mi deranjeze cumva prezenta). 
La Muncii, in metrou urca un fost coleg de facultate, de la o alta grupa
Il stiu din vedere, ma “cunoaste” si el, insa nu ne-am salutat niciodata. Ceva lipseste…De fiecare data cand ne vedem, parca fiecare ar dori sa salute pe celalalt…Parca ar dori sa-l intrebe: “Si ce mai faci? Cum iti merge la serviciu? Te-ai mai intalnit cu cineva de cand am terminat facultatea?” …Dar nici unul nu indrazneste sa faca ceva…Oare de ce?
V-ati intrebat de ce exista “bariere” intre calatori? De ce, desi ne vedem, interactionam in fiecare zi, ingramadindu-ne ca niste furnicute, nu reusim sa scoatem doua vorbe? Sau cati dintre noi au puterea de a zambi, in momentul in care cineva te priveste si iti zambeste gratuit, fara sa doreasca ceva in schimb?
Ciudat…