Initial as fi vrut sa imi numesc postul frumusete naturala vs. frumusete digitala, numai ca deja frumusetea capata o conotatie de ireal, iar asocierea s-ar fi transformat intr-un oximoron. Daca cititi pana la capat postul, o sa intelegeti despre ce vorbesc aici.
In ultimii ani, nu stiu sa va spun cati anume, photoshopul este la mare cautare. Revistele glossy nu ar mai putea exista fara el, iar oamenii nu le-ar putea percepe ca reviste glossy. Orice am spune, industria modei, a presei feminine si a fotografiei artistice traieste din imbunatatiri digitale. Si de aici pleaca formarea a doua tabere.
Pe de o parte, vin cei care, satui de atatea minciuni frumoase, cer ca realitatea sa monopolizeze. “Vrem frumusetea naturala a femeilor, ne-am saturat sa vedem femei mult prea perfecte, care nu exista cu adevarat", ar putea spune ei. Lucrurile se misca partial in aceasta directie, presa se teme uneori de frustrarea publicului care nu mai vrea sa fie constrans de tipare ale frumusetii impuse de o fantezie mult prea bogata. Sectorul mai realist sau mai dur al partii feminine cere o revenire cu picioarele pe pamant, in ideea unei potriviri intre natural si ideal promovat.
Un prim pas in acest sens va fi facut de o revista de moda foarte influenta din Germania, Brigitte, care a promis schimbarea radicala a modelelor cu femei obisnuite, care vor fi platite la fel ca manechinele. Revista incearca sa demonteze totusi standarde calitative impuse de ani buni pentru presa glossy si tind totusi sa cred ca nu multe ii vor urma exemplul. Poate ca cel mult vor incerca sa evite o exagerare, dar inca nu pot sa imi inchipui reviste glossy fara acele chipuri cu un ten perfect sau fara acele modele desprinse parca dintr-o lume ideala. In orice caz, ne place sa fim mintiti frumos, chiar daca nu recunoastem.
Nu contest ca s-a ajuns si la exagerari fatale pentru unele femei. In lumea modei s-au inregistrat numeroase cazuri de modele care s-au stins din cauza anorexiei. Luisel Ramos a murit chiar pe catwalk, iar dieta unui alt model rapus de infometare, Ana Carolina Reston, consta numai in mere si rosii.
Totusi, industria modei uita si merge mai departe. Prototipul frumusetii continua sa fie femeia slaba si exagerat de slaba. Fie cu o silueta filiforma, fie slaba, dar cu forme (deci traiasca siliconul si chirurgia estetica). Daca provoaca frustrari, probleme fizice si psihice sau chiar moarte, de ce nu renuntam la astfel de tipare inspirate parca de patul lui Procust?
Trecem si de cealalta parte a baricadei, mult mai puternica deocamdata si mult mai extinsa ca numar si ca membri sustinatori, fie evidenti, fie in mod tacit. Aceasta tabara vorbeste despre ratiunea de a exista a presei glossy si a industriei de moda in intregul ei: ea are rolul unei fabrici de vise.
Femei normale vezi zilnic pe strada, sunt langa tine, si tu esti o femeie normala, si tocmai de aceea vrei altceva, Revistele glossy reusesc sa iti induca un model pe care ar trebui sa il accepti tacit ca perfect si totusi utopic. Spre exemplu, ce ai vrea sa vezi intr-o revista pentru femei? Before sau after?
E tocmai ceea ce nu poti atinge si totusi ai vrea sa crezi ca intr-o zi ai putea arata la fel. Pictorialele nu pot fi “naturale", si-ar pierde farmecul. Reclamele la cosmetice nu iti pot prezenta un ten sau o piele obisnuita, cu imperfectiuni, pentru ca nu te-ar mai convinge nimeni sa cumperi respectivul produs. S-a instaurat deja o nevoie si o obligativitate a unei imbunatatiri digitale de la care nu se mai poate da inapoi.
Bineinteles, intotdeauna vor exista pareri pro si contra, unele mai justificate, altele nu. Dincolo de parerile noastre insa, industria modei nu isi va da niciodata singura in cap. E ca si cum ai scrie intr-o revista glossy: “Haideti sa fim realisti, cine are bani de genti Louis Vuitton? Mai bine sa mergem sa ne cumparam o poseta de la un bazar oarecare si putem fi trendy… ” Suna fortat si parca ironic. Daca nu ar vinde vise, marile case de moda ar fi dat faliment de mult, iar moda in sine nu ar mai fi avut o ratiune de a exista de secole intregi.
O alta latura ar fi practicitatea. De ce sa visezi la o pereche de pantofi Alexander McQueen cand arata ca un instrument de tortura? Si totusi, femeile ii iubesc si se complac macar sa ii priveasca intr-o fotografie superba din revista lor preferata. E ca un ideal pe care nu il poti atinge, dar care te motiveaza sa alergi zilnic in jurul lui. Si pana la urma, daca totul ar fi natural si implicit imperfect, care ar mai fi farmecul vietii?
Ca sa va dau un exemplu, pentru ca am obsesia argumentelor si a cazurilor concrete, ma voi raporta la mine. Cand vine vorba de filme, probabil ca dau dovada de un gust indoielnic. In orice caz, nu imi pasa cat de premiate sau nepremiate sunt unele pelicule, apreciate sau contestate de critica, atat timp cat imi plac. Caut acele filme cu elemente de fantastic, imi place sa vad actori perfecti si scene ideale. Basme, ar spune multi, dar de viata reala am parte zilnic, de ce as vedea aceleasi lucruri si in timpul liber, cand chiar vreau sa uit de toate si sa cred ca poate exista si o varianta mai optimista a realitatii? Si astfel se creeaza o a doua realitate, in care orice se termina cu un happy end, in care orice femeie este perfecta, iar orice iubire va fi vesnica si implinita. Negam de cele mai multe ori, dar avem nevoie de o fabrica de vise care sa ne mentina moralul in picioare si care sa ne faca sa credem ca, intr-o buna zi, vom atinge perfectiunea. Sublim, nu?
(Surse foto: deviantart.com; nextnature.net)
(Creatie Giorgio Armani Prive). 
XML Feeds