Blogu lu Mary

Nu cred ca a existat film pe care sa il astept mai mult ca pe Alice in Wonderland al lui Tim Burton. Tot pomenesc de el de mai bine de trei luni, iar afisul filmului imi ramasese in minte de mai bine de vreo sase luni cred… il vazusem pe Palarierul nebun si l-am recunoscut pe Depp chiar si machiat in halul asta

Insa cred ca am asteptat cu prea mult interes filmul si, drept urmare, am avut si pretentii mult prea ridicate. Mama lui de entuziasm, de asta e bine ca omul sa fie echilibrat si calculat, ca sa se asigure din start ca nu are de pierdut in nici o directie.

Am fost la IMAX, sa vad si eu cum e cu experienta aia mai mult decat 3D, un fel de zeu al cinema-ului. Dincolo de speech-ul mirobolant al unui tip inainte sa ruleze filmul, la care ii rog foarte serios sa renunte pe aceasta cale, ce sa va mai spun… Am nimerit iar intr-un loc din ala privilegiat, pe randul doi din fata, de ma priveau personajele de sus si vedeam subtitrarea dubla . A, daca ma uitam numai cu un ochi, o vedeam ok. Asta ca sa stiti si voi in cazul in care aveti norocul meu.

Revenind la film, s-o luam cu inceputul.

Pelicula are ca punct de plecare cartea lui Lewis Carroll, binecunoscuta Alice in Tara Minunilor. Ca sa vedeti cat suflet pun in comparatiile astea dintre literatura si ecranizari, am recitit carticica fiindca nu mai tineam minte mai nimic. Citind, mi-am dat seama ca nu imi aminteam mare lucru prin simplul fapt ca universul lui Caroll este unul intortocheat, (poate din cauza ca este creat de un matematician?!…), lipsit de o logica imediata, care pune dificultati lecturii atat prin prisma limbajului folosit, cat si a actiunii in sine, total haotice.

Tim Burton preia doar o parte din personajele si actiunea din paginile cartii. Dincolo de Alice, ii pastreaza pe Palarierul nebun, Iepurele alb, pe Regina ("de rosu” in cazul de fata), armata de carti de joc, pisica de Cheshire, Omida albastra, pasarile flamingo pe post de crose de golf, Valetii-broasca, Cainele, Soricelul. Daca nu am omis pe nimeni, restul personajelor reprezinta produsul imaginatiei regizorului.

Mi-a placut ideea de la care a plecat Burton. Alice a crescut si vine pentru a doua oara in Tara minunilor. Nu isi aminteste mare lucru din prima experienta, convinsa ca e vorba doar de un vis obsesiv din copilarie. Rezulta o zapaceala totala, fiecare personaj crezand sau nu ca e vorba de “the real Alice". Nici insasi Alice nu e convinsa ca ea este cea pe care o cauta locuitorii Tarii minunilor. Totusi, ce cauta Alice pentru a doua oara in aceasta lume haotica? Ea TREBUIE sa omoare un fel de balaur… si de aici incep sa scartaie lucrurile.

Alice nu vrea sa omoare, pur si simplu, nici un fel de vietate, oricat ar fi ea de personaj negativ. Insa toti asteapta asta de la ea. Nu stiu, misiunea ei mareata mi se pare fortata, parca nu isi gaseste logica in cadrul naratiunii…

Finalul mi se pare busit rau, e ca sa fie. Asteptam altceva, nu stiu exact ce anume, dar ceva care sa ma lase cu gura cascata, cu un zambet pe buze sau macar cu o expresie mirata… dar m-a lasat dezamagita si cam atat. M-a mirat ce-i drept alegerea Alicei de a se intoarce in lumea reala, lasand in urma Tara Minunilor si pe simpaticul Palarier nebun… dar de ce? Ca sa devina un soi de femeie de afaceri… Ma lasi?…

Mi s-a mai parut din cu totul alt film dansul Palarierului nebun, cu un nume tare sugestiv pe care l-am uitat, bineinteles . Putea sa lipseasca si Mary cel putin era mai fericita.

In rest, Alice in wonderland e un film fain in special la nivel vizual. Tara minunilor arata foarte interesant in viziunea lui Tim Burton. In general universurile imaginate de acest regizor fascineaza. Semnatura lui este formata din fantastic, elemente de basm, gotic si picaturi de grotesc pe ici colo. Pentru asta va recomand sa mergeti la film, mai ales daca sunteti fani ai genului. A, si poate ca voua chiar o sa va placa. Poate ca eu nu am fost foarte impresionata din cauza ca am vazut lucrurile prea de aproape… fir-ar sa fie…

De ce m-as duce eu la un film despre magie ieftina, spectacole de teatru invechit si diavolul ca personaj? Pentru ca am auzit ca joaca Johnny Depp si Jude Law in acelasi loc, d-aia. Cam asta e de multe ori unul dintre criteriile pentru care ajung eu la anumite filme. Bine ca le nimeresc pe alea interesante pana la urma, ce pot sa spun…

Filmul de fata reprezinta un fel de reinterpretare a operei Faust a lui Goethe. Parnassus (nu stiu de ce i s-a spus doctor, era un comediant doar… sau iar nu am fost atenta ca tot omul la film?… ) este vizitat de diavol, care ii propune, bineinteles, un targ. Oricum, pactul cu diavolul este mereu castigat de el, atat timp cat intri in joc. Tentatia este insa mult prea mare pentru Parnassus si nu il poate refuza.

Primul targ este facut pentru indeplinirea unei dorinte personale: batran fiind, se indragoseste de o femeie, mama Valentinei, fiica lui de acum. Valentina seamana izbitor cu mama ei, prin simplul fapt ca e vorba de aceeasi actrita, Lily Cole . Diavolul isi cere rasplata si culmea ca se gandeste exact la fiica lui Parnassus, in momentul in care va implini 16 ani. Ziua de nastere a fetei se apropie si diavolul vine cu o alta propunere, vezi Doamne, salvatoare: primul care castiga cinci suflete pentru diavol o poate scapa pe Valentina. Seria de pacturi ulterioare nu reprezinta de fapt decat incercarea disperata de a-l repara pe primul.

Si povestea se tese treptat, cu momente de fantastic, umor, dramatism si iubire. Cele mai interesante momente si cele mai ciudate in acelasi timp sunt cele in care personajele patrund in mintea lui Parnassus, aflat in transa, un spatiu ireal in care fiecare individ se intalneste cu propriile dorinte materiale. Terenul este insa unul periculos si imprevizibil, deoarece cel care patrunde acolo poate fi distrus de propria pasiune egoista. Tare ideea, aplicabila si in realitate.

Nu va mai detaliez actiunea si povestea filmului. Va spun doar ca m-am tot holbat ceva timp sa ii vad odata pe Johnny Depp si Jude Law, care apar destul de tarziu si pentru scurt timp. L-am remarcat insa pe Andrew Garfield, care joaca rolul lui Anton, un orfan “adunat de pe strazi", cum zice la un moment dat Parnassus suparat. E o figura noua printre actori si mi-a placut fiindca e pusti si fiindca joaca foarte natural.

Din intamplare am aflat ca el e in poza de mai jos, intr-un pictorial pe tema basmului realizat de Annie Leibovitz despre care am scris aici, impreuna cu Valentina, roscata care nu mi-a placut de nici o culoare.

Nu va mai povestesc mai mult, mai miscati-va si voi picioarele la cinema (ca sa vorbesc finut), cred ca o sa va placa. Ce-i drept, in ceea ce ma priveste, nu a mai fost un film “uau!” ca sa zic asa, sau poate nu am eu acum o dispozitie prea buna.

Out of topic: Am aflat azi ca nu se mai tine Pasarela 2010. Mor de nervi. Ce se mai alege de anul asta?… Praful…