lelaina - blog

2010 pare sa fie un an foarte prolific pentru Miuccia Prada a carei principala sursa de inspiratie a dat industriei doua dintre cele mai reusite colectii ale acestei veri. Daca nu demult va vorbeam despre Prada si ale sale minunate printuri, astazi imi voi intoarce atentia catre linia secundara asupra careia Miuccia Prada isi pune amprenta, respectiv Miu Miu.

Asa cum insasi semnatica jucausa ne indeamna sa percepem brandul Miu Miu, aceasta linie este orientata catre un consumator mai tanar si mai jovial. Cu toate acestea, spre deosebire de alte sezoane, atat linia Prada, cat si cea Miu Miu si-au gasit un punct comun in aceasta orientare. Ambele colectii sunt tineresti, invaluite intr-o anumita inocenta. Insa, asa cum vom observa in cele ce urmeaza, detaliile sunt cele care fac cu adevarat diferenta - perspectivele din care Miuccia Prada a ales sa exploreze conceptul de inocenta pentru fiecare colectie in parte.

In prima faza, ceea ce capteaza atentia la colectia Miu Miu sunt printurile, element caruia Prada i-a acordat foarte multa atentie in aceasta perioada. Printurile cu randunele si pisici se regasesc in absolut toate elementele colectiei, de la piesele vestimentare in sine, pana la posete si pantofi.
Alaturi de imprimeuri, detaliile de croiala precum structura camasilor specifica anilor ‘70: maneci usor bufante, gulerul ascutit, apretat au asigurat un look preppy.

Cu toate acestea, inocenta pe care Miuccia Prada o exploreaza este foarte nuantata, situata intr-o societate care pare ca pierde pe zi ce trece acest concept. De altfel, principala intrebare pe care aceasta colectie o ridica este “Care mai este sensul inocentei si a tineretii intr-o societate ce pare orientata in directia opusa?”

Lookul preppy de care vorbeam mai sus este nuantat in prima faza de suprapunerile de materiale, lasand adeseori bustul la vedere. Apoi, alaturi de imprimeuri apar si numeroase insertii elegante realizate din paiete de mari dimensiuni.

Paleta de culori aflata la baza acestei colectii porneste de la negru si alb, insa insertiile de nuante pastelate de blue, galben, roz aduc un echilibru cromatic. Lookul modelelor este si el astfel conceput, incat sa reliefeze senzatiile transmise de outfituri. Machiajul se bazeaza pe accentuarea ochilor prin aplicarea de gene false atat pe pleoapa superioara, cat si pe cea inferioara, buzele si tenul avand o nuanta de nud. Coafura este dominata de impletituri, Miu Miu fiind una dintre multele colectii care promoveaza acest look pentru vara lui 2010.

In consecinta, pe langa o intoarcere la inocenta, Miu Miu ne propune o colectie jucausa, dar sexi, si nu in ultimul rand, purtabila.

Andreea - Ina Gartoi

sursa foto: style.com

Una dintre intrebarile clasice (care deja bate spre cliseu) pe care orice jurnalist de moda o are in minte cand abordeaza un designer sau un artist este: “Care este sursa de inspiratie pentru… X, Y, Z?” Sau alte variatii pe marginea aceeasi idei. In acelasi stil vine de foarte multe ori si raspunsul interlocutorului. “De oriunde si de peste tot.”

Si daca la primele mele interviuri priveam astfel de raspunsuri cu o usoara reticenta, acum recunosc ca le dau dreptate acestor oameni creativi. Intr-adevar, inspiratia vine de oriunde.

Am venit in seara asta mai mult decat obosita de la o prezentare de moda (printre altele), cu un par mirosind a vreo 15 pachete de tigari fumate (l-am dezinfectat de urgenta cu o spalare temeinica), cu o durere agasanta de spate, dar cu enorm de multe lucruri in minte pe care vreau sa le pastrez cumva, dar nu stiu cum.

Ma inspira seara. De cand ma stiu, seara ma curpinde o stare. Aberez (aka dezbat si dezvolt teme) muuult mai usor - cine a stat cu mine la o discutie nocturna pe mess stie foarte bine despre ce vorbesc (baietii stiu inca si mai bine despre ce vorbesc ) Seara, desi de multe ori sunt franta de oboseala, ma curpinde o stare de frenezie, altfel nu stiu cum as putea sa o descriu. Am atatea idei in minte, atatea planuri marete. Din nefericire, o mare parte dintre acestea se pierd in ceata diminetii, fiindca da, dimineata nu mai sunt atat de inspirata. Cel putin nu fara o doza zdravana de cofeina.

Ma inspira muzica. Dar pe toti ne inspira muzica, imi veti spune. Intr-adevar, dar totusi pe fiecare dintre noi muzica ne inspira altfel. Nu vi se pare curios uneori cum va schimbati atitudinea vizavi de o melodie sau de un artist? Noua mea obsesie este Nick Cave, cu a sa Moonland. Melodia asta zace de vreo cateva saptamani in folderele mele (Californication season 2 soundtrack, ca sa fiu mai exacta). Dar tocmai in seara asta am remarcat-o. Si acum e pe repeat, si probabil ca asa o sa ramana macar in urmatoarele ore.

Am obiceiul sa tocesc melodii. Le ascult pana la disperare (a mamei mele de obicei, care nu-mi intelege nici in ruptul capului obiceiului). Le ascult pana simt ca sunt parte din mine. Apoi le parasesc, ca pe niste amanti ocazionali. Melodiile pentru mine sunt uneori ca niste iubiti. Le ador, le venerez, apoi le abandonez undeva intr-un folder uitat de vreme. Dupa ce cate o luna pot deja sa ascult o melodie numai in minte, fara sa o mai aud propriu-zis, o reneg apoi cu violenta.

Uneori ma intorc la acesti amanti ai mei. Imi reinvie amintiri, stari. Uneori ma reindragostesc de ei. Alteori imi ramane pe buze un gust ciudat: usor amar, ca un deja-vu dureros.

Ma inspira filmele. Cu ele patesc acelasi lucru ca si cu muzica. Le revad, uneori de zeci de ori. Si de fiecare data simt ca ceva se schimba.

Serialul “Californication” imi da o stare ciudata. Un fel de miserupism boem. Acum cateva saptamani am revazut primul sezon. Pe al doilea l-am intrerupt dupa ce m-a curpins o frica brusca. Nu vreau sa pierd acel feeling pe care vizionare fiecarui episod mi-o lasa. Mi-e frica sa nu banalizez acest mic viciu al meu asa.

As vrea sa pot trai cu aceasta frenezie zi de zi, nu numai seara. Ceva imi spune ca frenezia asta este caracteristica acelor oameni pe care ii admiram. Acei oameni care par sa nu iroseasca timpul (ma rog la Dumnezeu sa fie doar o aparenta). Cred ca e un fel de aura invizibila care ii insoteste 24/7.

As vrea sa nu trebuiasca sa dorm in noaptea asta. Fiindca stiu ca maine, mancarimea asta pe care o simt in varful degetelor o sa fie o himera, o amintire dureroasa. Am incercat sa-mi notez idei pe agende, hartiute, post-it-uri. Intr-un serial vechi vazusem un tip (sau o tipa, n-as putea baga mana in foc) care purta cu el non-stop un reportofon. Si inregistra. Obiceiul asta ii formase o veritabila arhiva de casete cu ganduri formulate out-loud. Ma bate un gand serios sa fac la fel. J.K. Rowling sau Stephenie Meyer (nu dati cu pietre, nu-mi amintesc exact care) spunea ca-si nota idei pe servetele din restaurante, pe flyere si pe bilete de transport in comun pentru a nu le pierde.

Dar adevarul este ca oricat am nota, oricat ne-am priva de somn, mintea ne joaca feste. Ideile se pierd, sau cel putin se transforma. Dar totusi merita sa incercam, nu? Ca si perfectiunea. O alta himera in cautarea careia multi se arunca in ciuda derizoriului. Stim ca perfectiunea este ceva imposibil, dar incercam sa facem lucruri mai bine. De fiecare data mai bine.

Inspiratia este, intr-adevar, peste tot. Pe celebrul site “The Sartorialist” remarcasem la un moment dat fotografia unui cersetor. Un cersetor stylish, la dracu’. Oricat de paradoxal ar suna, era ceva in omul ala care iti atragea atentia. Azi am citit pe un blog cunoscut (Cel al Irinei Markovitz - intr-o recenzie de carte) ca o autoare afirma ca sintagma “efortlessly chic” este o minciuna frumoasa. Ca asa ceva nu exista. As zice ca uneori exista. Ma uit la mine uneori cum ma chinui sa ma imbrac. Uneori imi ia cate o ora sa-mi aleg hainele. Plec cu un car de draci si cu un outfit care, in cele din urma, ma enerveaza. Incerc sa fac abstractie de el. As prefera sa umblu in costumul Evei. In alte zile ma imbrac cu ce-mi pica mana si ma minunez singura in fata oglinzii - cum dracu’ nu ma gandisem pana acum la mix-ul ala?!

Asa si cu scrisul. Uneori, tot seara de cele mai multe ori, as scrie incontinuu. Frenezie, din nou (incepe sa-mi placa cuvantul asta). Si ma enervez cand simt cum pierd idei pe masura ce tastez, oricat de repede as tasta, tot le pierd. Ca nisipul printre degete. Asa si acum. Tastez ca dementa si tot degeaba. E incredibil la cate lucruri ne putem gandi intr-o fractiune de secunda si cat de usor putem pierde din informatia respectiva.

Am zile in care scriu cate un articol de care sunt mandra intr-o ora, doua. Am zile pe care le petrec scriind cate un singur articol si-mi vine sa sparg monitorul, fiindca orice i-as face, tot ca un cacat veritabil mi se pare ca suna. Cu blogul, ghiciti, cam acelasi lucru mi se intampla. De unde si posturile mele razlete.

Ma inspira cafeaua, scortisoara, o tigara nociva cand simt ca am nevoie disperata de ea, o floare, o discutie auzita intamplator pe strada, povestea unui om (care poate fi bine merci o adevarat fabulatie). Inspiratia e literalmente peste tot. Acu partea cu antenele si cu receptia e alta mancare de peste. Lumea cica e frumoasa - ochi sa ai sa-i vezi frumusetea asta.

Asadar, inspiratia e un demon ciudat. Nu vine cand il chemi tu, vine cand are el dispozitie si chef. No hai, sa va intreb si pe voi, ca’s fata draguta. Pe voi de unde va trazneste inspiratia?