lelaina - blog

Alice in Wonderland este una dintre cele mai citite povesti pentru copii (si nu numai) din toate timpurile. Mi s-a parut a fi numai o chestiune de timp pana cand maestrul adaptarilor cinematografice a basmelor sa-si intoarca privirile si camera catre aceasta opera literara.

Asadar, Tim Burton ne-a adus inca unul dintre filmele sale facute “in familie": Johnny Depp in rolul Palarierului nebun, sotia, Helena Bonham Carter in rolul Reginei de Inima Rosie si acea atmosfera la care cu totii speram.
Am asteptat Alice in Wonderland cu sufletul la gura, fiind vorba de pelicula unui regizor pe care il apreciez tare mult. In acelasi timp, nu am fost singura care a avut aceasta stare pana in aceasta seara. Si cam asta este treaba cu filmele pe care le astepti cu infrigurare, ca sa nu mai vorbim despre ideile pe care orice citititor avizat le are deja formate - asteptarile sunt rareori implinite pe deplin.

Nu ma intelegeti gresit. Odata ce cunoasteti stilul regizoral al acestui maestru si stiti la ce sa va asteptati, Alice in Wonderland este un film foarte ok. O incantare vizuala, in orice caz. Depp se achita de rol in mod onorabil, el fiind cel care alaturi de alte cateva personaje (Chesire Cat si iepurele nebun as completa, fara a o neglija pe Regina de Inima Rosie) dau savoare filmului.

Si totusi, ceva lipseste. Alice in Wonderland e un fel de Avatar al basmelor. Are toate ingredientele la care te astepti, te bucuri de el la fata locului, dar odata iesit din sala de cinema realizezi ca ceva lipseste. Scenariul este cel care, in mod normal, trebuie sa lase acel ceva de dupa.

Alice, interpretata de Mia Wasikowska mi se pare, de departe, cel mai fad personaj al filmului. Palida (nu ca as avea ceva impotriva acestui aspect), nehotarata, nu este deloc convingatoare in rolul fetei menite sa schimbe soarta vietatilor din Underworld. Anne Hathaway, una dintre actritele mele preferate in general, este si ea… nenaturala in rolul Reginei Albe. Gesturile si prestatia menite sa-i accentueze alura roiala si bunatatea extrema par mult prea fortate, chiar trecand peste usoara nota de ironie dorita de regizor.

Johnny Depp este adorabil, ca de obicei. Rolul Palarierului Nebun i se potriveste ca o… manusa. Iar relatia atat de stransa pe care o are cu Tim Burton a avut intotdeauna rezultate frumoase pe marile ecrane.

Una peste alta, Alice in Wonderland este o experienta cinematografica ce merita bifata. Nu neaparat pentru efectele 3D, care sunt exploatate cam la 25% din capacitate, cat pentru ceea ce Burton are de oferit. Enjoy the rabbit hole trip.

Una dintre intrebarile clasice (care deja bate spre cliseu) pe care orice jurnalist de moda o are in minte cand abordeaza un designer sau un artist este: “Care este sursa de inspiratie pentru… X, Y, Z?” Sau alte variatii pe marginea aceeasi idei. In acelasi stil vine de foarte multe ori si raspunsul interlocutorului. “De oriunde si de peste tot.”

Si daca la primele mele interviuri priveam astfel de raspunsuri cu o usoara reticenta, acum recunosc ca le dau dreptate acestor oameni creativi. Intr-adevar, inspiratia vine de oriunde.

Am venit in seara asta mai mult decat obosita de la o prezentare de moda (printre altele), cu un par mirosind a vreo 15 pachete de tigari fumate (l-am dezinfectat de urgenta cu o spalare temeinica), cu o durere agasanta de spate, dar cu enorm de multe lucruri in minte pe care vreau sa le pastrez cumva, dar nu stiu cum.

Ma inspira seara. De cand ma stiu, seara ma curpinde o stare. Aberez (aka dezbat si dezvolt teme) muuult mai usor - cine a stat cu mine la o discutie nocturna pe mess stie foarte bine despre ce vorbesc (baietii stiu inca si mai bine despre ce vorbesc ) Seara, desi de multe ori sunt franta de oboseala, ma curpinde o stare de frenezie, altfel nu stiu cum as putea sa o descriu. Am atatea idei in minte, atatea planuri marete. Din nefericire, o mare parte dintre acestea se pierd in ceata diminetii, fiindca da, dimineata nu mai sunt atat de inspirata. Cel putin nu fara o doza zdravana de cofeina.

Ma inspira muzica. Dar pe toti ne inspira muzica, imi veti spune. Intr-adevar, dar totusi pe fiecare dintre noi muzica ne inspira altfel. Nu vi se pare curios uneori cum va schimbati atitudinea vizavi de o melodie sau de un artist? Noua mea obsesie este Nick Cave, cu a sa Moonland. Melodia asta zace de vreo cateva saptamani in folderele mele (Californication season 2 soundtrack, ca sa fiu mai exacta). Dar tocmai in seara asta am remarcat-o. Si acum e pe repeat, si probabil ca asa o sa ramana macar in urmatoarele ore.

Am obiceiul sa tocesc melodii. Le ascult pana la disperare (a mamei mele de obicei, care nu-mi intelege nici in ruptul capului obiceiului). Le ascult pana simt ca sunt parte din mine. Apoi le parasesc, ca pe niste amanti ocazionali. Melodiile pentru mine sunt uneori ca niste iubiti. Le ador, le venerez, apoi le abandonez undeva intr-un folder uitat de vreme. Dupa ce cate o luna pot deja sa ascult o melodie numai in minte, fara sa o mai aud propriu-zis, o reneg apoi cu violenta.

Uneori ma intorc la acesti amanti ai mei. Imi reinvie amintiri, stari. Uneori ma reindragostesc de ei. Alteori imi ramane pe buze un gust ciudat: usor amar, ca un deja-vu dureros.

Ma inspira filmele. Cu ele patesc acelasi lucru ca si cu muzica. Le revad, uneori de zeci de ori. Si de fiecare data simt ca ceva se schimba.

Serialul “Californication” imi da o stare ciudata. Un fel de miserupism boem. Acum cateva saptamani am revazut primul sezon. Pe al doilea l-am intrerupt dupa ce m-a curpins o frica brusca. Nu vreau sa pierd acel feeling pe care vizionare fiecarui episod mi-o lasa. Mi-e frica sa nu banalizez acest mic viciu al meu asa.

As vrea sa pot trai cu aceasta frenezie zi de zi, nu numai seara. Ceva imi spune ca frenezia asta este caracteristica acelor oameni pe care ii admiram. Acei oameni care par sa nu iroseasca timpul (ma rog la Dumnezeu sa fie doar o aparenta). Cred ca e un fel de aura invizibila care ii insoteste 24/7.

As vrea sa nu trebuiasca sa dorm in noaptea asta. Fiindca stiu ca maine, mancarimea asta pe care o simt in varful degetelor o sa fie o himera, o amintire dureroasa. Am incercat sa-mi notez idei pe agende, hartiute, post-it-uri. Intr-un serial vechi vazusem un tip (sau o tipa, n-as putea baga mana in foc) care purta cu el non-stop un reportofon. Si inregistra. Obiceiul asta ii formase o veritabila arhiva de casete cu ganduri formulate out-loud. Ma bate un gand serios sa fac la fel. J.K. Rowling sau Stephenie Meyer (nu dati cu pietre, nu-mi amintesc exact care) spunea ca-si nota idei pe servetele din restaurante, pe flyere si pe bilete de transport in comun pentru a nu le pierde.

Dar adevarul este ca oricat am nota, oricat ne-am priva de somn, mintea ne joaca feste. Ideile se pierd, sau cel putin se transforma. Dar totusi merita sa incercam, nu? Ca si perfectiunea. O alta himera in cautarea careia multi se arunca in ciuda derizoriului. Stim ca perfectiunea este ceva imposibil, dar incercam sa facem lucruri mai bine. De fiecare data mai bine.

Inspiratia este, intr-adevar, peste tot. Pe celebrul site “The Sartorialist” remarcasem la un moment dat fotografia unui cersetor. Un cersetor stylish, la dracu’. Oricat de paradoxal ar suna, era ceva in omul ala care iti atragea atentia. Azi am citit pe un blog cunoscut (Cel al Irinei Markovitz - intr-o recenzie de carte) ca o autoare afirma ca sintagma “efortlessly chic” este o minciuna frumoasa. Ca asa ceva nu exista. As zice ca uneori exista. Ma uit la mine uneori cum ma chinui sa ma imbrac. Uneori imi ia cate o ora sa-mi aleg hainele. Plec cu un car de draci si cu un outfit care, in cele din urma, ma enerveaza. Incerc sa fac abstractie de el. As prefera sa umblu in costumul Evei. In alte zile ma imbrac cu ce-mi pica mana si ma minunez singura in fata oglinzii - cum dracu’ nu ma gandisem pana acum la mix-ul ala?!

Asa si cu scrisul. Uneori, tot seara de cele mai multe ori, as scrie incontinuu. Frenezie, din nou (incepe sa-mi placa cuvantul asta). Si ma enervez cand simt cum pierd idei pe masura ce tastez, oricat de repede as tasta, tot le pierd. Ca nisipul printre degete. Asa si acum. Tastez ca dementa si tot degeaba. E incredibil la cate lucruri ne putem gandi intr-o fractiune de secunda si cat de usor putem pierde din informatia respectiva.

Am zile in care scriu cate un articol de care sunt mandra intr-o ora, doua. Am zile pe care le petrec scriind cate un singur articol si-mi vine sa sparg monitorul, fiindca orice i-as face, tot ca un cacat veritabil mi se pare ca suna. Cu blogul, ghiciti, cam acelasi lucru mi se intampla. De unde si posturile mele razlete.

Ma inspira cafeaua, scortisoara, o tigara nociva cand simt ca am nevoie disperata de ea, o floare, o discutie auzita intamplator pe strada, povestea unui om (care poate fi bine merci o adevarat fabulatie). Inspiratia e literalmente peste tot. Acu partea cu antenele si cu receptia e alta mancare de peste. Lumea cica e frumoasa - ochi sa ai sa-i vezi frumusetea asta.

Asadar, inspiratia e un demon ciudat. Nu vine cand il chemi tu, vine cand are el dispozitie si chef. No hai, sa va intreb si pe voi, ca’s fata draguta. Pe voi de unde va trazneste inspiratia?

Muere lentamente

Muere lentamente quien se transforma en esclavo del hábito, repitiendo todos los días los mismos trayectos, quien no cambia de marca, no arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.

Muere lentamente quien evita una pasión, quien prefiere el negro sobre blanco y los puntos sobre las “íes” a un remolino de emociones, justamente las que rescatan el brillo de los ojos, sonrisas de los bostezos, corazones a los tropiezos y sentimientos.

Muere lentamente quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo, quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño, quien no se permite por lo menos una vez en la vida, huir de los consejos sensatos.

Muere lentamente quien no viaja, quien no lee, quien no oye música, quien no encuentra gracia en sí mismo.

Muere lentamente quien destruye su amor propio, quien no se deja ayudar.

Muere lentamente, quien pasa los días quejándose de su mala suerte o de la lluvia incesante.

Muere lentamente, quien abandona un proyecto antes de iniciarlo, no preguntando de un asunto que desconoce o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.

Evitemos la muerte en suaves cuotas, recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor que el simple hecho de respirar.

Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos una espléndida felicidad.

Si ce as mai putea eu adauga? Evident, nimic… fiindca si eu mor in fiecare zi cate putin.

De utilitatea unui blog, daca o pot numi asa, nu mi-am dat seama decat cu cateva clipe in urma, revizuind acest cvasi-jurnal personal al meu.

Timpul vindeca totul, dar de multe ori vindeca prin uitare, estompand senzatii usturatoare, cicatrizand ranile, oricat de sangerande ar fi ele. Iar uitarea este si ea o arma cu doua taisuri.

Blogul acesta, desi atat de “subtire", atat de schitat, mi-a adus acum in fata un fel de crochiu al ultimului an. Blogul meu a debutat cu postul “In versus cu timpul…” Acum cand ma uit rapid in spatele acestui an, imi dau seama cu stupoare cat de repede trece timpul, si ma gasesc inca o data (pentru a cata oara?) in fata paradoxului. Acest cuvant usor pompos care pare sa fi fost pus in centrul universului uman.

Cati dintre noi nu-si amintesc melancolic, cu un zambet usor tamp pe fata, de copilarie? Cum ne petreceam vietile de mici fiinte visand la o zi ce avea sa vina: ziua noastra de nastere, ziua in care Mos Nicolae ne aduce dulciuri, ziua in care Mos Craciun ne lasa cadouri, ziua in care… si tot asa. Si ziua aceea venea, in cele din urma. Iar noua tot ce ne ramanea de facut era sa ne fixam un nou dead-line si sa asteptam ca nisipul sa se scurga in clepsidra. Si cat de greu trecea timpul, nu-i asa? Infiorator de greu parea… si noi tot asteptam si asteptam.

Iar acum, timpul pare ca a trecut pe steroizi sau pe Redbull, fiindca trece pe langa noi. “Nu clipi fiindca s-ar putea sa ratezi momentul vietii tale.” Acum, la o oarecare maturitate, pornim in alergarea timpului: vrem sa-l prindem, sa-l tintuim locului si sa ne dam seama ce se petrece cu noi, cu el, ce nu merge in relatia asta bolnavicioasa.

Dupa un an, lupta impotriva timpului pare si mai acerba decat inainte. Schimbarile nu vin neaparat atunci cand le planuim noi, uneori vin si ne iau pe nepregatite, iar noua nu ne ramane decat sa ne lasam purtati de val.

Anul asta, care incet dar sigur se apropie de apus, a fost un an in care mi-am stabilit si mi s-au impus deadline-uri. Am ajuns la concluzia ca aceste termene sunt complet ineficiente, cel putin in ceea ce ma priveste. Schimbarea a venit la mine intr-un moment in care deja nu mai credeam in ea, iar acum tot ce incerc sa fac este sa dau totul din mine.

E atat de greu uneori, sa dai totul… “totul” e un cuvant ciudat, in numai 5 litere (cu indulgenta, fiind articulat) isi propune sa rezume atat de mult. Cand stii ca ai dat totul? Stii vreodata care iti sunt adevaratele resurse? De ce esti cu adevarat in stare?

Si ma intreb… cum o fi sa dai totul? Zi de zi. Vad atat de multe statusuri visatoare pe messengerul asta ca uneori ma umfla un ras usturator. “Make the best of each and every day in your life.” sau “Allow each day to be the best of your life.” Bullshit, darlings…

Voi ati dat totul? Cum e? Cum iti dai seama ca totul de acum chiar e totul?

In ciuda peisajului personal care parca se reface dupa o furtuna, imi place schimbarea de sezon… desi in anii trecuti o uram cu ardoare fiindca imi smulgea cu forta vacanta.

Desi nici nu am apucat sa lenevesc ca lumea pe plaja fiindca abia joi o sa ma tolanesc frumos pe un prosop in Vama Veche… eh, totusi… imi dau seama ca vara se apropie de sfarsit si vine toamna. Si desi la scoala doamna invatatoare ne invata sa scriem compuneri care de care mai rasarite, in care sa descriem “covorul de frunze uscate", eu ma bucur de schimbarea asta de decor.

Toamna aduce multe lucruri frumoase cu ea…

- o sa pot sa merg in b52 si sa simt ca nu am loc unde sa respir si nu o sa mai vad numai pusti de clasele IX-XI la dans…

- vine toamnna… vine sezonul toamna-iarna. Colectiile noi au inceput usor, usor sa-si faca loc in magazine, iar eu deja am ochit cateva lucrursoare dragute de la Zara

- incepe scoala… aici inca pendulez intre ras si plans, dar ma bucur ca o sa am ocazia sa revad multe persoane care fie au fost plecate pe ici pe colo, fie pur si simplu nu am apucat sa le vad de a long long time…

- imi plac sezoanele intermediare (toamna si primavara) fiindca imi permit cea mai mare libertate de mix and magic al hainelor. Vara totul ramane la un nivel de baza, fiindca prea multe chestii pe tine te baga direct in dus, iar iarna tre sa ne incotosmanim prea rau…

Si poate cel mai important motiv… toamna inseamna schimbare. Este o trecere naturala de la o stare la alta, si, din cand in cand, poate tocmai de asta avem nevoie… de o schimbare.